Analizele hematologice

(hematocrit, formula leucocitară, timp de coagulare, analiza grupelor de sânge, etc.)

Din componentele sângelui, ser si plasmă, se efectuează principalele analize medicale biochimice şi serologice. Din elementele celulare sanguine se realizează analizele hematologice. Analizele hematologice vizează numărul, forma, caracteristicile şi compoziţia elementelor celulare ale sângelui.

Hematocritul
Reprezintă masa de hematii (globule roşii) dintr-un anumit volum de sînge.

Valori normale ale hematocritului:
- la bărbaţi = 40-48%
- la femei = 36-42%
- la copii 2-15 ani = 36-39%.
Creşterea hematocritului se întâlneşte rar, când se pierde multa apa
din corp prin transpiratie, prin febra, prin varsaturi precum şi în boala care se caracterizează prin creşterea exagerată a numărului de globule roşii.
Scăderea hematocritului se observă în anemii, în pierderea de sânge sau când se consumă multe lichide înainte de recoltarea sângelui. Hematocritul, alături de numărătoarea globulelor roşii şi de dozarea hemoglobinei, ajută la punerea unui diagnostic mai precis de anemie.

Hemoglobina
Culoarea roşie a sângelui, este dată de o substanţă chimică ce conţine un pigment pe baza de fier, numit hemoglobina. Această substanţă are capacitatea de a fixa oxigenul din aer la nivelul plămânilor, pe care apoi îl transportă în tot organismul, la celule.
Scăderea cantităţii de hemoglobină indică o anemie şi acest fapt se datorează fie reducerii conţinutului globulelor roşii în hemoglobină, fie scăderii numărului de globule roşii. Hemoglobina se exprimă fie în procente la 100 ml sânge, fie în grame la 100 ml sânge.
Valori normale ale hemoglobinei:
- la bărbaţi = 13-16 g la 100 ml sânge
- la femei = 11-15 g la 100 ml sânge.

Numărătoarea hematiilor (eritrocitelor)
Numărătoarea se face pe un volum foarte mic de sânge, iar rezultatul se raportează la 1 mm cub de sânge.
Valori normale ale numărului de globule roşii:
- bărbaţi = 4,2-5,6 milioane pe 1 mm cub
- femei =3,7-4,9 milioane pe 1 mm cub
- copii (1-5 ani)= 4,5-4,8 milioane pe 1 mm cub.
O scădere sub 4 milioane de eritrocite la bărbaţi şi 3,5 milioane la femei indică o anemie, care trebuie tratată.

Numărătoarea globulelor albe
Tehnica de numărare a globulelor albe (leucocite) este similară ca şi în cazul globulelor roşii.
Valori normale ale numărului de globule albe:
- la adulţi = 4000-8000 pe 1 mm cub
- la copii (1-6 ani) = 4000-1000 pe 1 mm cub.
Un număr crescut de leucocite ( leucocitoza) se întâlneşte în infecţiile acute cu microbi sau paraziţi, în infecţiile cronice şi în bolile însoţite de febră. Un număr crescut de leucocite peste 20.000/mm cub se întâlneşte atât în ale bolile sângelui cât şi în infecţii grave, peritonite, septicemii, etc.

Formula leucocitară
După modul în care se colorează celulele albe se identifică mai multe tipuri de globule albe, fiecare având un anumit rol în organism.

Polinuclearele sau granulocitele neutrofile
Reprezintă procentul cel mai mare de leucocite din sânge. Creşterea numărului de neutrofile se întâlneşte în bolile infecţioase acute. Scăderea procentului de neutrofile se produce în bolile infecţioase cronice. Este o scădere relativă prin creşterea procentului altor tipuri de leucocite.

Polinuclearele sau granulocitele eozinofile sunt în procent crescut mai ales in bolile produse de paraziţi şi în bolile alergice.

Monocitele
Monocitele se găsesc crescute în bolile produse de virusuri şi în unele boli de sânge.

Limfocitele
Limfocitele în procent mare se întâlnesc în bolile cronice, în bolile virale şi bolile de sânge. Scăderea relativă a limfocitelor are loc în bolile care cresc numărul de granulocite neutrofile.

Numărătoarea trombocitelor
Trombocitele, cele mai mici elemente ale sângelui, au rolul de a produce coagularea sângelui.

Valori normale ale trombocitelor: 150 000-300 000/mm cubi.
Scăderea trombocitelor sub 80 000- 100 000 pe 1 mm cub predispune la sângerarea vaselor sanguine, chiar după leziuni foarte mici. De aceea, înainte de orice operaţie, se recomandă numărătoarea trombocitelor.
C reşterea numărului de trombocite, peste 400 000 poate predispune coagularea accentuată a sângelui, cu producerea de cheaguri, infarcte, tromboflebite, accidente vasculare cerebrale, etc.

Timpul de coagulare (T.C.)
Valori normale ale timpului de coagulare sunt de: 8-12 minute.
Depăşirea acestui timp arată că, coagularea sângelui se face cu întârziere, fapt ce poate predispune la sângerări, la hemoragii. Un T.C. scăzut indică o coagulare anormal de rapidă a sângelui putând duce la coagularea sîngelui, aşa cum se întâmplă în unele infecţii microbiene.

Timpul de sângerare (T.S.)
Valori normale ale timpului de sângerare: 3-4 minute.
Prelungirea T.S. indică o perturbare în mecanismul de coagulare a sângelui, cu tendinţa la hemoragie.

Timpul Howell sau timpul de recalcifiere a plasmei
Analiza se face când medicul suspectează o tulburare în coagularea sângelui mai ales după tratament cu substanţe anticoagulate. Rezultatul analizei se exprimă în timpul necesar pentru coagularea plasmei.
Valori normale ale timpului Howell: 60-120 secunde.

Timpul Quick sau timpul de protrombină
Explorează capacitatea de coagulare a sângelui.

Valori normale ale timpului Quick: 12-15 secunde sau 80-100%.
Valori scăzute alte timpului Quick se întâlnesc în boli de sânge, boli de ficat, in lipsa vitaminei k, după un tratament cu medicamente anticoagulante.

Viteza de sedimentare a hematiilor sau a eritrocitelor (VSH)
Este o analiză care se bazează pe proprietatea globulelor roşii de a sedimenta, de a se depune.
Valori normale:
- la bărbaţi = 3-10 mm, la o oră; 5-15 mm la 2 ore
- la femei = 6-13 mm la o oră; 1-20 mm la 2 ore
- la copii mici = 7-11 mm la o oră.

Creşterea VSH se întâlneşte in numeroase boli. O creştere a VSH nu este specifică şi nu poate pune un diagnostic de boală ci arată medicului că undeva în organism există o infecţie acută sau cronică, o boală cronică neinfecţioasă sau o dereglare a funcţiei normale a unor organe interne (ficat, rinichi, plămâni, etc.).
Creşterea VSH peste 40-50 mm la oră constituie un semnal de alarmă, chiar în lipsa altor simptome de boală. Creşteri foarte mari ale VSH se întâlnesc în aproape toate infecţiile acute microbiene şi virale, în tuberculoză, în reumatism, în anemie, în unele boli parazitare, în boli hepatice, ale rinichilor, în boli tumorale, etc.

Analiza grupelor de sânge
Globulele roşii (eritrocitele) din sângele uman diferă din punct de vedere imunologic. Ele se deosebesc de la o persoană la alta. Pe baza acestor deosebiri în compoziţia sângelui, oamenii au fost împărţiţi în mai multe grupe sanguine. În mod obişnuit, se analizează numai două sisteme de grupe sanguine sistemul OAB şi sistemul RH.

Sistemul OAB
Sistemul OAB cuprinde patru grupe sanguine. Cu excep ţ ia grupei 0(1) globulele roşii conţin o substanţă cu rol de antigen numită aglutinogen. Pe de altă parte, serul oamenilor, cu excepţia grupei AB(IV), conţine altă substanţă cu rol de anticorpi ( aglutinina). Sângele persoanelor din grupa sanguina 0(I) neavând antigene (aglutinogene) i s-a spus şi sânge de grupa zero (0). De aceea aceste persoane au fost numite “donatori universali” pentru că sângele lor poate fi donat la subiecţii care posedă alte grupe sanguine de sânge, fără teama de a se produce accidente de transfuzie. Persoanele care aparţin grupei de sânge AB (IV) neposedînd în serul lor anticorpi (aglutinine) care să se unească cu aglutinogenele, pot primi sânge de la subiecţii cu alte grupe de sînge, de aceea au fost numiţi “primitori universali” de sânge.
Stabilirea grupelor sanguine este necesară pentru a se putea şti în cazuri de boli şi accidente grave, ce grupă de sânge are bolnavul sau accidentatul pentru a i se face transfuzia cu sînge din grupa potrivită. Transfuzia sanguină cu sânge nepotrivit cu grupa persoanei tratate poate produce accidente grave de transfuzie. Grupa cea mai întâlnită la noi este AII urmată de 0I, BIII şi ABIV.

Sistemul Rh
Prescurtarea Rh provine de la o specie de maimuţe ( Rhesus) la care s-a descris prima dată factorul Rh. Pe baza sistemului Rh, globulele roşii umane au fost împărţite în: cele care posedă antigenul sau factorul Rh (Rh pozitiv) şi cele care nu posedă acest antigen (Rh negativ). Persoanele care au acest factor în sânge se numesc Rh pozitive şi reprezintă circa 85% din populaţie, iar restul persoanelor de 15% care nu au acest factor se numesc Rh negative. Deoarece globulele roşii ale persoanelor Rh negative nu conţin factor Rh, sângele acestora poate fi transfuzat la persoanele Rh pozitive fără nicio teamă, fiindcă nu pot lua naştere nici anticorpii (aglutinina anti-Rh). În cazul unei transfuzii cu sânge de la o persoană Rh pozitivă, la o persoana Rh negativă, în corpul acestei persoane se produc în mod artificial anticorpi anti-Rh, care cu ocazia unei a doua transfuzii cu sânge Rh pozitiv, produc aglutinarea globulelor roşii ale donatorului, cu complicaţii grave. Acelasi lucru se poate întâmpla şi când o femeie Rh negativă este însărcinată, copilul fiind Rh pozitiv. Sângele copilului trece în sângele mamei dând naştere la anticorpi anti-Rh. În timpul celei de-a doua sarcini aceşti anticorpi ai mamei se combină cu globulele roşii ale fătului pe care le distruge ( hemoliza), provocându-i icter şi anemie gravă. Dacă şi mama şi soţul sunt Rh negativi nu este niciun pericol pentru copil. Dacă ambii soţi sunt Rh pozitivi nu se produc anticorpi anti-Rh şi nu există niciun fel de urmări neplăcute pentru copil. Dacă copilul este Rh negativ, ca şi mama, nu are nici o importanţă pentru naşterile următoare. Dar dacă copilul este Rh pozitiv (ca şi tatăl) atunci el poate să-şi imunizeze mama (Rh negativă) cu anticorpi anti-Rh ca şi în cazul unei transfuzii cu sânge Rh pozitiv. În acest caz, copiii Rh pozitivi născuţi ulterior vor avea de suferit de complicaţii. De aceea, toate femeile gravide trebuie să-şi facă analiza pentru factorul Rh, iar în cazul în care ele sunt Rh negative trebuie să-şi facă Rh-ul şi soţii. Daca soţii sunt Rh pozitivi, atunci ele sunt luate în evidenţă pentru observaţie şi tratament în vederea preîntâmpinăîrii complicaţiilor. Tot în scopul preîntâmpinării acestor complicaţii se determină Rh-ul la femeile care urmează să facă transfuzie de sânge. Daca ele sunt Rh negative trebuie să primească un sânge identic. Uneori, mama Rh negativă cu copil Rh pozitiv poate avea anticorpi anti-Rh nu numai în sânge ci şi în lapte, în acest caz alăptarea copilului fiind contraindicată.

Analiza urinei

(analiza fizică şi chimică a urinei, analiza calculilor urinari, analiza microscopică a urinei)

Urina este produsă de rinichi atât prin filtrarea sângelui (urina primară) cât şi prin reţinerea din urina primară numai a acelor substanţe care mai pot fi necesare corpului (apa, zahăr, minerale, etc.). Ceea ce mai rămâne nereţinut din urina primară (o parte din apa minerală, reziduuri toxice rezultate din arderea alimentelor în organism) constituie urina finală care se elimină prin căile urinare.

Analiza caracterelor fizice ale urinei  
Culoarea urinei normale este gălbuie sau roşiatică. Ea este mai inchisa la culoare cînd este foarte concentrată sau dupa consumul unor medicamente (piramidon, antinevralgice, tetraciclina, albastru de metilen, etc.). În bolile insoţite de eliminarea sângelui în urină, aceasta are o culoare roşie murdară. În bolile de ficat cu icter, bila trecând în sânge se elimină prin urina producând o culoare brună-negricioasă. M irosul urinei este specific. În infecţiile urinare care duc la fermentarea urinei, mirosul este caracteristic de amoniac sau de gunoi de grajd. Unele alimente sau medicamente aromate care se elimină prin urină pot sa-i imprime acesteia mirosuri aromate. Urina bolnavilor de diabet poate mirosi a acetona, iar a alcoolicilor a alcool.  Dacă urina proaspătă este tulbure atunci poate fi vorba de o infecţie, hemoragie sau de un consum foarte mare de produse bogate în calciu ( lapte, branza) ori de carne. În cazul unei urine cu sânge, se pot vedea plutind cheaguri cu sînge.

Cantitatea de urină în 24 de ore la un adult este de la 1-1,5 litri. Sunt unele boli de rinichi (insuficienţă renală, infecţii renale) sau intoxicaţii cu substanţe chimice în care cantitatea de urină scade sub 500 ml ( oligurie). În aceste situaţii organismul suferă deoarece nu se mai pot elimina deşeurile nesănătoase din sânge. În bolile care blochează căile urinare (calculi urinari, prostată s.a.) din cauza dificultăţii de a urina, cantitatea de urină este mai mică. Bolile cronice de rinichi ( glomerulonefrita, scleroza renală) care nu mai permit reabsorbţia apei filtrate prin rinichi, produc eliminarea unei cantităţi foarte mari de urină. Datorită consumului exagerat de lichide, în diabetul zaharat netratat, bolnavii elimină cantităţi mari de urină, până la câţiva litri pe zi. Există şi un ritm biologic de eliminare a urinei, eliminarea fiind mai mare în timpul zilei şi mai mică în timpul nopţii. Inversarea acestui ritm indică o tulburare în funcţia rinichiului. De asemenea, bărbaţii elimină mai multă urină decât femeile. 

Densitatea urinei este mai mare dacât a apei (care este de 1000) şi se determină cu urodensimetrul.  Valori normale în cazul densităţii: 1015-1030.  Creşterea densităţii urinare peste cifra 1030 indică fie o deshidratare a organismului, fie un diabet zaharat. 

PH-ul urinar sau reacţia urinei arată dacă urina este acidă sau alcalină. Sub pH-ul 7,0 urina este considerată acidă şi hârtia de control se înroşeşte, iar peste pH-ul 7,0 urina este considerată alcalină şi hârtia se albăstreşte. În mod normal urina este acidă având pH-ul cuprins între 5,5 şi 6,5. După infecţii ale aparatului urinar, aceasta devine alcalină. Urina care este permanent prea acidă sau prea alcalină, predispune la formarea de calcului urinari de acid uric, respectiv de fosfat şi carbonat de calciu. 

Analiza chimică a urinei 
Albumina sau proteinele urinare provin din albumina sanguină, şi în mod normal nu se găsesc în urină. Dar în bolile care alterează porii din filtrul rinichilor sau în bolile care produc sângerări pe traiectul căilor urinare, albumina trece în urină ( albuminurie, proteinurie). La unele persoane cu constituţie mai slabă a rinichilor urina poate conţine albumină în cantitate mai mică. Albuminurii tranzitorii se mai întâlnesc după frig, stări emoţionale, vaccinări şi stări alergice, după consumul de ouă şi medicamente în timpul sarcinii. Albuminurii permanente şi masive se întâlnesc frecvent în cazul bolilor de rinichi şi ale căilor urinare ( bazinet, uretere, vezica): glomerulonefrita, nefroza, cistita, pielocistita, tuberculoza renala, calculi urinari etc. Şi alte boli care pot atinge rinichiul se însoţesc de albuminurie cum sunt: hipertensiunea arterială, diabetul, bolile de sânge şi de inimă, infecţii cu microbi sau virusuri, intoxicaţii cu substanţe minerale sau organice. Deseori albuminuria se însoţeşte de hematurie.

Zahărul sau glucoza din urină (glucozuria sau glicozuria). Aşa cum s-a arătat la analiza zahărului în sânge, când glicemia din diabet depăşeşte 150-200 mg/100 ml sânge, glucoza (zahărul) trece prin filtrul renal şi se elimină prin urină, de unde poate fi analizată. De menţionat că glicozuria nu se intalneste numai în diabet ci şi în alte situaţii: după un consum exagerat de glucoză sau alte zaharuri, după diferite medicamente, la femeile gravide şi la persoanele care urmează tratamente cu hormoni. Exista persoane care, fără să aibă diabet zaharat, elimină permanent sau periodic zahăr prin urină (diabet renal). Acest fapt este cauzat de un defect al filtrului renal care permite trecerea glucozei în urină, care nu influenţează starea de sănătate a persoanei respective. 

Corpii cetonici nu se găsesc în urina normală. Concentraţia lor urinară creşte foarte mult în diabetul zaharat netratat şi în infecţii microbiene, intoxicaţii grave, după un post prelungit sau dupa un regim alimentar sărac în dulciuri şi bogat în grăsimi, în cursul sarcinii, după vărsături.

Pigmenţii biliari sunt substanţe colorate care îi imprimă bilei hepatice culoarea brun-verzuie. În bolile de ficat însoţite de icter, aceşti pigmenţi trec în sânge dând culoare galbenă a pielii, iar din sânge trec în urină, colorand-o în brun.

Urobilinogenul  este o substanţă care se găseşte în cantitate mică în urina normală. În bolile de ficat cu sau fără icter ( hepatita, insuficienţă hepatică) în intoxicaţiile care ataca ficatul, în boli ale vezicii biliare ( colecistita), în bolile intestinale cu tulburări de digestie ( enterocolita, colicile, constipaţia) urobilinogenul este foarte crescut.

Analiza calculilor urinari 
Calculii se formează în rinichi sau în vezica urinară, din cauza solidificării substanţelor minerale sau organice, care se elimină în exces prin urină. Calculii urinari produc dureri, hemoragii (hematurie) şi infecţii ale căilor urinare. Analiza calculilor se face pentru stabilirea compoziţiei lor chimice, cu scopul de a se cunoaşte măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea formării de noi calculi. Prevenirea formării calculilor se face în primul rând prin regim alimentar. Astfel, persoanele care au făcut calculi de fosfat de calciu vor evita alimentele bogate în calciu şi fosfor (lapte, brânză) iar cele care au avut calculi de oxalat de calciu vor consuma mai puţine alimente care conţin calciu şi oxalat (spanac, cafea, ciocolată, ceai etc.); persoanele care au avut calculi de acid uric sau urat vor reduce ratia de carne.

Analiza microscopică a urinei 
Elementele şi formaţiunile solide din urină cum sunt celulele, cristalele etc. se pot observa numai la microscop. La femei unele din aceste elemente pot proveni nu numai din urină ci şi din sfera genitală. De aceea pentru a evita unele confuzii, la femei se recomandă repetarea examenului microscopic din urina recoltată după toaleta prealabilă. 

Celulele epiteliale sunt rare în mod normal, dar în infecţiile vezicii urinare şi ale rinichiului pot deveni numeroase. 

Leucocitele sunt celule sanguine albe, care au trecut în urina din sânge ( leucociturie) de obicei cu ocazia unei infecţii urinare acute sau cronice (puroi). 

Hematiile (globulele roşii) provin din sânge şi indică o sângerare (hemoragie) la nivelul căilor urinare sau ale rinichilor. Infecţiile urinare acute (cistita, glomerulonefrita, pielocistita), infecţiile urinare cronice ( pielonefrita, tuberculoza), calculii urinari, tumorile, bolile de sânge, hipertensiunea arterială, etc., sunt însoţite de eliminări de sânge în urină (hematurie). Dar sunt persoane care prezintă hematurie fără a avea vreo boală oarecare ci datorita unei modificări ereditare a rinichilor (hematurie congenitală). 

Cilindrii urinari sunt nişte formaţiuni cilindrice care apar numai în cazurile de boli are rinichilor (glomerulonefrita, nefroza). 

Cristalele urinare de natură minerală sau organică se gâsesc la toate persoanele. Însă sunt persoane care elimină aproape permanent cristale numeroase de acid uric şi de oxalat de calciu, mai ales când urina este prea concentrată. În astfel de situaţii există riscul de a se forma piatra la rinichi. Si unele medicamente (sulfamildele) pot să se elimine sub formă de cristale, perturbând filtrarea urinei la nivelul rinichiului. Un consum mai crescut de lichide poate să prevină formarea de cristale în urină. 

Microbii, cauză a infecţiilor urinare.

Pentru aprecierea cantitativă a elementelor celulare din urină se face numărătoarea la microscop (proba Addis), astfel: dimineaţa bolnavul goleşte vezica urinară după care stă în repaus în pat trei ore. Apoi se recoltează toată urina. Urina se examinează la microscop numărându-se elementele celulare. Numărul de elemente celulare găsite se exprimă pe mililitru de urină şi pe minut. 
        Valori normale: 
        - Leucocite = 2500 pe ml/minut 
        - Eritrocite = 3000 pe ml/minut.

Analiza mineralelor sau ionograma

(sodiu, clor, calciu, fosfor, potasiu, fier, magneziu, plumb, iod)

Organismul este constituit şi din materie neorganică, din minerale (electroliţi): metale şi metaloide ( sodiu, potasiu, calciu, magneziu, clor, fosfor, iod, etc.). Aceste minerale sunt introduse în organism odată cu apa şi alimentele. În mod normal există un echilibru între cantitatea de minerale introdusă şi cantitatea de minerale eliminată din organism. Perturbarea acestui echilibru produce tulburări în funcţia normală a organismului. Excesul de minerale este rar întâlnit deoarece organismul are capacitatea de a regla compoziţia în minerale a sângelui, eliminând surplusul de fecale sau urină pe alte căi. În cazul în care funcţia rinichiului este tulburată de anumite boli, mineralele neputîndu-se elimina, se acumulează excesiv în organism. Lipsa de minerale în organism se datorează fie unei alimentaţii sărace în elementele respective, fie eliminării lor accentuate din organism, în bolile care provoacă vărsături sau diaree, în bolile de rinichi care duc la eliminarea crescută de minerale din organism, în unele boli ale glandelor endocrine, precum şi după operaţii.

Analiza mineralelor ( ionograma) se face din sânge, din urină sau din ambele. Valorile ionogramei variază cu modul de alimentaţie, cu vârsta, cu sezonul şi cu felul bolii. Rezultatele analizelor se exprimă in miligrame de mineral la 100 ml sânge, în grame la litru sînge sau urină, în grame la urină din 24 sau în miliechivalenti la litru (mEq/l).

Sodiul (Natriul, Na)
Este un mineral absolut necesar omului, deoarece are capacitatea de a reţine apa în organism. Cantitatea de sodiu creşte în organism după o alimentaţie foarte sărată şi în bolile de rinichi ( insuficienţa renală) cînd sarea nu se mai poate elimina prin rinichi şi rămîne stocată în organism. Sodiul scade din sînge în urma unui regim desărat sau datorită transpiraţiei intense mai ales vara, după eforturi fizice sau cînd se bea multă apă. Bolile care produc vărsături sau diaree duc şi la o scădere a sodiului din organism. Cînd scade sodiul din sînge, scade de obicei şi din urină. În unele boli ( nefrita, insuficienţa renală, boala Addison, hipertensiune arterială etc.) este necesar ca sodiul să fie scăzut în organism pentru a ajuta rinichii, respectiv inima să nu facă eforturi prea mari pentru a-l elimina din organism.

Clorul (Cl)
Însoţeşte de obicei sodiul în organism deoarece este legat de acesta sub formă de clorură de sodiu (sarea).

Calciul (Ca)
Este mineralul cel mai important şi în cantitatea cea mai mare în organism el formând oasele şi dinţii. O parte din calciu este dizolvat în sânge şi în celulele corpului având un rol important în coagularea sângelui, în buna funcţionare a muşchilor scheletului şi muşchiului inimii, în creşterea şi calcifierea oaselor copiilor, în vindecarea fracturilor osoase, etc. Lipsa calciului din organism produce contracţii ale muşchilor ( tetanie, cîrcei), rahitism la copii, osteoporoză (demineralizarea oaselor), osteomalacie (înmuierea oaselor) etc. Organismul îşi ia calciul necesar din apă şi din alimentele bogate în calciu ( lapte, brânză, pâine). Dar organismul nu reţine pentru el decât o mică parte din calciu, restul îl elimină. Această reglare a calciului se face de către glanda paratiroidă, care se află situată în gât şi care secretă un hormon numit parathormon. Când această glandă secretă prea mult hormon, creşte calciul din sânge. În unele boli care atacă oasele sau după imobilizarea la pat, calciul se eliberează în cantităţi mari din oase, crescând concentraţia sa în sânge. Consumul mare de alimente bogate în calciu face să crească concentraţia calciului din urină favorizând la unele persoane producerea pietrelor (calculilor) la rinichi. Calciul sanguin este scăzut în insuficienţa glandelor paratiroide, în bolile de rinichi care nu mai pot reţine calciul în corp şi astfel îl elimină prin urină, precum şi în rahitism. Copiii, gravidele, bătrânii au valori mai mici ale calciului sanguin de aceea aceştia au nevoie de mai mult calciu. Vara sub influenţa razelor solare, precum şi după tratamentul cu vitamina D, concentraţia calciului sanguin creşte.

Fosforul (P)
Fosforul este legat de calciu form î nd fosfatul de calciu necesar creşterii oaselor, precum şi menţinerii integrităţii oaselor şi dinţilor. Fosforul are rol în buna funcţionare a sistemului nervos, a inimii şi a enzimelor (fermenţilor). Fosforul din organism provine din alimente care conţin mari cantităţi din acest mineral ca: lapte, brînză, ouă, icre, creier, carne. Fosforul sanguin creşte în sânge după ingestia excesivă de alimente care conţin fosfor, după tratamentul cu vitamina D, în insuficenţa renală, în bolile glandelor paratiroide, în tumori ale oaselor. Excesul de fosfor în sînge se elimină prin urină sub formă de fosfat de calciu, fapt care favorizează formarea de calculi urinari. Scăderea fosforului sanguin se întîlneşte în cazul lipsei sale din alimentaţie, în lipsa vitaminei D, în rahitism şi în boli ale intestinului cu diaree cronică, care perturbă absorbţia de fosfor din intestin. La copii valorile fosforului urinar sunt mai mari şi scad progresiv pe măsura înaintării în vârstă.

Potasiul
Are ca şi calciul r ol în buna funcţionare atât a muşchilor scheletici cât şi ai inimii. De aceea, lipsa potasiului din muşchii respectivi determină o slăbire în activitatea lor. Potasiul se găseşte în aproape toate alimentele dar mai ales în fructe (mere, cireşe, pere) şi în zarzavaturi. În mod normal, excesul de potasiu din organism datorat alimentaţiei se elimină automat prin urină. Dar în bolile în care se impiedică eliminarea potasiului prin rinichi (insuficienţa renală, coma diabetică, boala Addison), aceasta se aculumează în organism provocînd tulburări ale inimii.
Potasiul scade din sînge cînd se consumă alimente sărace în acest mineral ca: pîinea albă, dulciuri rafinate ori dupa medicamente diuretice sau pe bază de cortizon. Transpiraţia abundentă, vărsăturile şi diareea, mai ales la copii mici, diabetul, postul prelungit, tratamentul cu laxative sunt cauze frecvente de pierderi ale potasiului din organism.

Valorile normale ale mineralelor:

Fierul (Fe)
Este principalul mineral care intră în compoziţia globulelor roşii, dîndu-i acestuia culoarea roşie. Fierul ia parte la formarea unor enzime vitale pentru organism, cum sunt enzimele care contribuie la fixarea oxigenului pe celule. Fierul din organism provine din apă şi mai ales din alimentele bogate în fier (carne, ficat, splină, ouă, morcovi, spanac, soia, ciocolată şi altele). Nevoile organismului de fier sunt mici, de 2 mg/zi, aşa că cele 10-15 mg pe zi pe care omul le primeşte din apă şi alimentele consumate sunt suficiente pentru organism. Totuşi la persoanele adulte şi mai ales pentru copii subnutriţi, lipsa fierului din alimentaţie poate duce la anemie feritivă.
Scăderea fierului din organism se întîlneşte după hemoragii mari, ori chiar după hemoragii mici şi repetate ca sîngerări din nas, din căile urinare şi genitale, din tubul digestiv (hemoroizi), etc.

Valori normale ale fierului:
- Bărbaţi = 0,90-1,50 mg/l (90-150 ug sau gamma/100 ml)
- Femei = 0,8 – 1,40 mg/l (80 – 140 ug sau gamma/100 ml).

Magneziul (Mg)
Este un element chimic indispensabil unei bune funcţionări a unor organe precum: ficat, muşchi, sistem nervos, etc. El intră în compoziţia enzimelor ce iau parte la arderea glucozei în organism şi împreună cu calciul intervine în activităţile musculare. C reşterea concentraţiei magneziului sanguin se întîlneşte în insuficienţa renală, în diabetul grav, în boala Basedow (hiperfuncţia glandei tiroide). Valorile magneziului sanguin scad în insuficienţa tiroidei, după pierderile exagerate prin vărsături şi diaree sau prin urină, după medicamente diuretice precum şi în alcoolismul cronic. Lipsa magneziului se resimte mai mult la copii decît la adulţi.
Valori normale ale magneziului:
- Sînge = 0.82-1.64mmol/l
- Urină = 2.5-7.4 mmol/24 h.

Plumbul (Pb)
Nu este un constituent normal al organismului, dar datorită poluării apei şi alimentelor acest mineral ajunge şi în organism. La persoanele care lucrează în mediu cu plumb (tipografi, vopsitori, pictori, muncitorii care lucrează în metalurgie) concentraţia acestui element din organism poate creşte pâna la doze toxice. De aceea, aceste pesoane trebuie să-şi analizeze periodic sîngele şi urina, pentru a putea preveni intoxicaţia cu această substanţă.
Valori normale ale plumbului
- Sînge = pînă la 40 ug/100 ml
- Urină = pînă la 125 ug/24 ore.

Iodul (I)
Are valori normale cuprinse între 4-8ug (gamma) la 100 ml plasmă.